În stagiunea 1853-1854, conducerea teatrului a fost preluată de Pera Opran, pentru ca în 1854 să o predea lui Theodor Teodorini. Începutul directoratului acestuia este marcat de pierderea teatrului, care arde într-un incendiu în noaptea Anului Nou. În mai 1856 este inaugurat Teatrul Naţional, construit în stil neoclasic, pe strada Justiţiei.

Theodor Teodorini moare în 1873, lăsând în urmă o bogată zestre artistică: „un nou local de teatru, un inventar repertorial cu 325 de lucrări (precumpănitoare fiind prezenţa lucrărilor originale)“.

La conducerea teatrului urmează Maria Teodorini – soţia lui Th. Teodorini – care începe prin a se ocupa de „întărirea trupei“. Îi angajează pe Profira şi Ion Fărcăşanu, Aristizza Romanescu (fiica Paulinei Stavrescu, sora Mariei Teodorini), Clotilde Ademolo, Aron Bobescu, Al. Manu şi Mia Teodorescu, Ion Livescu şi Al. Demetrescu Dan. În 1887, „ajutată de fiica sa Elena Teodorini a restaurat localul teatrului, introducând şi lumina electrică, care pe atunci nu exista în Craiova, şi la 15 ianuarie 1888 s’a deschis stagiunea într-un teatru aproape nou“.

Adevăratul spectacol de inaugurare a Teatrului craiovean, consemnat în „Istoria Teatrului Naţional din Craiova“ (Ed. Aius, Craiova, 2000), a avut loc în toamna anului 1889, cu un concert susţinut de Elena Teodorini, urmat de alte spectacole în care aceasta a apărut alături de mezzosoprana Concetta Zanchi, tenorul Serafino Zanchi del Falco, baritonul Enrico Broggi şi solişti craioveni.

Pentru spectacolul muzical craiovean, cel mai important moment al sfârşitului de secol XIX a fost formarea de către Maria Teodorini a „Societăţii dramatice“, constituită conform „cu dispoziţiunile legii teatrului“ (legea teatrelor apare în 1877 şi se aplică la Craiova abia în 1889). În prima stagiune a „Societăţii dramatice“, comitetul acesteia hotărăşte înfiinţarea unei trupe de operetă, iar secţia de operetă a fost instituţionalizată în Craiova în stagiunea 1889-1890.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Craiova activa una dintre cele mai bune trupe de operetă din ţară, printre protagonişti numărându-se Aron Bobescu, Irina Vlădaia, Eliza Odeseanu, Iosefina Găluşcă, Profira Fărcăşanu, Ion Băjenaru, Nicu Poenaru, Ion Fărcăşanu, Al. Nanu şi Ion Vasiliu.

Aceştia au fost ani deosebit de rodnici pentru teatrul craiovean. Preocuparea familiei Teodorini pentru destinele acestuia a fost demonstrată şi de crearea unei orchestre proprii şi de angajarea de dirijori şi compozitori ai vremii la conducerea acesteia: vorbim aici despre Eduard Wachmann, Alexandru Flechtenmacher, Ion Andrei Wachmann, Carl Theodor Wagner şi întreaga familie Bobescu.

Muzicologul Viorel Cosma, într-un articol publicat în ziarul „Înainte“, la 27 martie 1973, sublinia rolul deţinut de Craiova în peisajul muzical al României: „Pentru mine, oraşul Craiova rămâne în continuare leagănul operetei clasice româneşti, centrul artistic de mare tradiţie al teatrului nostru liric, strălucit ilustrat odinioară de trupele lui Teodorini şi Al. Bobescu“.

În „Istoria Teatrului Naţional din Craiova“ se specifică existenţa, în 1890, „a două formaţii distincte de operetă, lucru nemaiîntâlnit în alt teatru al ţării, conduse de Al. G. P. Marinescu şi A. Bobescu“.

De la înfiinţarea trupei de operetă (stabile) în 1889, la Teatrul Naţional se recurge la alternanţa spectacolelor de dramă şi comedie cu cele de operă şi operetă, iar începând cu stagiunea 1894-1895, spectacolul de teatru primează asupra celui muzical în Craiova, odată cu introducerea dramei şi tragediei de către actorul, poetul şi dramaturgul Ioan I. Livescu. Comedia originală românească, cea străină (tradusă şi adaptată), cupletele şi vodevilurile continuau să fie jucate cu succes, completând repertoriul de factură dramatică.

​

text preluat după: http://www.operacraiova.ro/ro/istoric/