Opinii de spectator

​

Am intrat printre primii spectatori în teatru și primul dialog pe care l-am auzit a fost discuția dintre o plasatoare și o doamnă care căuta cu disperare un loc în sală. Replica finală a fost edificatoare: „Îmi pare rău toată sala este ocupată. Încercați la balcon!”. Evident pentru mine această informație a fost reconfortantă: iată că am avut dreptate când am avansat ideea spectacolelor „Joia la Nottara”. Bucureștiul se topea afară la 39 de grade la umbră și noi toți aveam poftă de comedie.

În fine, să trecem la „cestiune”.

Oltean fiind am fost atras în primul rând de două nume: de inegalabilul Marin Sorescu și de Constantin Fugașin - actorul pe care l-am urmărit, licean fiind,  pe scena Naționalului din Bănie. Îmi vine să zâmbesc acum, când multe colege de generație, mergeau la teatru îndrăgostite de actorul Constantin Fugașin și de pletele lui castanii.

O altă provocare pentru mine a fost să-i urmăresc pe maeștrii de la Nottara grăind oltenește! Ardelenii Ion Haiduc și Sorin Cociș, bucureștenii Ada Navort și Alexandru Mike Gheorghiu, constanțenii Dani Popescu și Alexandra Aga ș.a.m.d. Mi-am propus să uit de orgoliul meu de oltean și nu m-am transformat în britanicul care ascultă, cu distanțarea specifică, europenii, cum îi „stâlcesc limba” și mi-am intrat și eu în rolul meu de spectator.

Vă mărturisesc faptul că am fost fermecat!

În primul rând de acuratețea textului spectacolului care a recreat minunata lume a satului românesc (interbelic și ușor post belic - sunt de înțeles constrângerile autorului care la tinerețe și maturitate a trăit minunile epocii). Lumea recreată este veridică cu obiceiurile, tarele și inegalitățile perioadei. Acest lucru a putut fi valorificat prin multitudinea de caractere și de întâmplări aduse în fața publicului.

În al doilea rând  măiestria regizorală care a creat „o mie și una de povestiri” derulate cu o iuțeală oltenească. Practic textul și regia au reprezentat un întreg plin de armonie.

În al treilea rând excelența jocului membrilor trupei care au pus minte și suflet în ceea ce au realizat.

Și nu în ultimul rând simplitatea dar valoroasa idee scenografică de a ne induce ideea de gard din rogojini pe o uliță sătească. 

Debutul piesei are inflexiuni care mie mi-au amintit de o superbă lucrare a lui Brâncuși: Moș Pătru îi transmite Autorului piatra de hotar. Este o obsesie mărturisită despre simțul proprietății pierdute în timpul vieții autorului și un simbol pe care Brâncuși l-a transmis întregii lumii prin a lui „Piatră de hotar”.

Caruselul în care m-am urcat mi-au adus în față multe întâmplări pe care, odată, bunicii mei mi le-au povestit, ca petrecute în satul lor. Practic lumea satului oltenesc a trăit întâmplări care s-au repetat, în multe situații diferind nuanțele (tentativa de suicid, întoarcerea de la război, blestemul, bârfa la un tutun, munca grea a femeilor și a bărbaților, arhaica abordarea a statutului femeii în societate, „arătarea divinității” (vezi istoria lui Petrache Lupu de la Maglavit), păcatul beției, și multe, multe altele.

În acest punct au „izbucnit” actorii!

Un Moș Pătru (Ion Haiduc) care se plimbă senioral prin sat, mâncând semințe de dovleac și fiind gata să dea sfaturi și știri (evident de la Europa Liberă). Împreună cu Finu' (Sorin Cociș - cu un accent oltenesc cu armonie de vioară de Reghin) sunt „bătrâneii” din „Muppets” fini observatori și comentatori ai socialului.

Mama Bălii (Ada Navrot) este femeia muncită, este femeia văduvă, rămasă capul gospodăriei, care trebuie să se îngrijească de toți și de toate. De aceea are rare momente în care poate să se destăinuie sau să se plângă. Singura ei armă împotriva răutăților lumii care o înconjoară este blestemul. Care prinde!

Țața Veta/Mama lui Nicolae (Daniela Minoiu) este aceeași „olteancă tip” care spre deosebire de văduvă, ea explodează! Munceșete și vorbește! Senzaționalul monolog „anaerob” pune în valoare atât personajul cât și interpreta (nu degeaba a fost aplaudată cu căldură după încheierea replicii).

Autorul (Ion Grosu) este luntrașul care conduce cu măiestrie ambarcațiunea, semnalându-ne, cu discreție, „haltele” și urmările unor „povești”,

Delicios a fost și Cazacul/Găliganul - Dani Popescu - care a interpretat magistral, printre altele, și o „partitură de bețiv”. Interpretarea sa ne-a reamintit pe alocuri și de comicul de situație din filmele mute. Și el s-a bucurat de aplauze după consumarea unor momente.

Bâțu (Alexandru Dan Năstase) interpretează cu măiestrie transformarea sa din „bărbatul eternul mameluc” în „bărbatul adevărat” în accepțiunea satului oltenesc al epocii - spălat pe picioare de muiere și etalându-și așa-zisa masculinitate prin înnegrirea ochilor femeii.

Sora Mița/Muierea lui Bâțu - Alexandra Aga - traversează cu mult talent stările în care se transpune - bocitoare, muiere fâșneață, muiere „domesticită” cu țoiul cu băutură și cu ochii umflați în bătaie.

Goage al lu' Spartu - Eduard Cârlan - este săracul șmeceher al satului, mereu în căutarea unei țuici bune, a unui ban și a tot ceea ce se poate lua cu miloaga. Nici nu putea fi ales un actor mai sugestiv care să interpreteze excelent transfigurarea din „pierde vară” al statului în „activistul” noii orânduri trimis în propriul sat ca să propovăduiască noile și falsele valori.

Niculae/Moroiul - Alexandru Mike Gheorghiu - interpretează cu multă dedicație, zic eu, pe „esoteristul” satului. Mereu în căutarea divinității sfârșește prin a „intercționa” cu ea. Ca și în cazul lui Petrache de la Maglavit, nu reiese clar dacă întâlnirea a fost reală sau s-a petrecut numai în imaginația „eroului”. Diversiunea a prins și a devenit temporar „eroul satului” disipat ulterior în propria simplitate intelectuală.

În fine, dar nu cel din urmă, Eduard Epure este un Prică plin de șarm și de naivitate, un învățăcel pe căile deprinderii „șmecheriilor” din satul oletenesc. 

 

Felicitări ați meritat din plin aplauzele la scenă deschisă din final!