Shakespeare în oglindă

Ce provocare! Ce piesă manifest! Shakespeare ca pretext!

În contextul actual în care noi toți tânjim după pace, liniște, iubire și armonie, vine Claudiu Romilă să ne răstoarne toate percepțiile și trăirile personajelor „marelui Will”. Dacă ar fi să folosim „vorbele de duh” contemporane parafrazând „șopârlele” strecurate de autor printre versurile britanicului am putea spune că „producția” autorului este „fit slim”.

Ne-am săturat să deschidem televizorul și să asistăm mai mult sau mai puțin impasibili la știri despre bombardamente, lupte grele, genocid, atacuri teroriste scumpiri la alimente, la carburant, la energie!

STOP! Dar STOP! ENOUGH!

Mai vrem și dragoste, iubire adevărată înțelegere! Ne-am săturat să scoatem cuțitul, pistolul sau bâta la orice dialog, mă rog, confruntare. 

Autorul a mărturisit cu o sinceritate dezarmantă: „Am selectat douăzeci şi două de personaje din cele mai importante nouă piese piese de teatru ale lui Shakespeare („Îmblânzirea scorpiei”, „Furtuna”, „Othello”, „Hamlet, prinţ al Danemarcei”, „Macbeth”, „Richard III”, „Regele Lear”, „Neguţătorul din Veneţia” şi „Romeo şi Julieta”) care, prin fişele lor psiho-comportamentale, întrunesc datele necesare susţinerii unei poveşti coerente, comice, ce se vrea şi satirică, despre pace şi bună înţelegere, despre respingerea violenţei şi a morţii, utilizând ca mijloc dramatic, emanciparea femeii şi reevaluarea importanţei sale în familie şi societate. (...) Ne dorim un spectacol viu, antrenant, amuzant, dar şi moralizator, astfel încât fiecare spectator să reţină măcar o fărâmă din universul propus de noi". Este de fapt crezul artistic și ideatic al acestei realizări artistice.

Spectacolul este un regal. Atât pentru cei care cunosc pisele lui Shakespeare din ecranizări cât și „pour les connaisseurs” și vă rog să nu luați fraza aceasta în sens peiorativ.

Există un Demiurg care prin puterile lui fără margini poate întoarce cursul vieții poate aduce prefaceri bucurie sau tristețe. Evident în operele lui Shakespeare, în această viziune propusă de autor, singurul personaj care „se califică” este Prospero. Pendulând, în subliminal, între autor și Divinitate, Prospero este capabil să reclădească  o lume. Nu știm dacă reușește și o aduce în real sau rămâne în fantastic în visul la beție a lui Petruchio. Cu toții tânjim și ne agățăm și cu unghiile de speranța de a „ține” în realitate - iluzia iubirii și a armoniei. Demiurgul a avut nevoie de „unelte” pentru a-și îndeplini idealurile. Seva o găsim tot în „Furtuna”, „țara” de baștină a lui Porspero, care se folosește de „unealta la îndemână” Ariel pentru a induce ideile de reconstrucție ale Demiurgului/Autorului. Pentru că trebuia ca cineva să fie (iar folosesc aluzii la licențele strecurate de autor) „îmbârligătoarea șefă” cea care interacționează în real cu personajele, „s-a calificat”, fără concurență, scorpia de Catarina. Acesta este trioul care „conduce” acțiunea iar celelalte personaje gravitează, mai mult sau mai puțin docile.

Construcția trebuia să aibă o fundație și o structură de rezistență - Claudiu Romilă ne demonstrează că este un viguros și cerebral „autor total” . Excelează din momentul primului pas pe scenă și ne încântă spiritul prin identificarea cu personajul interpretat (Prospero, Macbeth, Regele Lear, Romeo, Iago). Mă găndeam că numai în cinematografie ar putea fi posibil ca un actor să interpreteze 22 de roluri ale unui scenariu creat de el însuși.

Mirecea Teodorescu (Richard III, Groparul, Bufonul, Moș Gobbo) este cel care a reușit cel mai bine să ne convingă de faptul că s-a identificat, de fiecare dată perfect, cu personajul. A reușit cu mult succes pentru că a reușit să ne transmită trăirile momentelor. De la Gropar la Rege nu este ușor de trecut pentru că fiecare reprezintă un univers aparte.

Teodora Calagiu Garofil (Ariel, Ofelia, Emilia) este o prezență care induce sensibilitate. A transmis spectatorilor o stare de bine, de satisfacție, atât în postura de de duh (Ariel) care este o prezență discretă cât și ca o Ofelie gingașă și plecată din real pentru ca în Emilia să se transpună într-o feministă convinsă.

Dana Porlogea (Cârciumăreasa, Desdemona, Lady Macbeth,  Julieta) este un vulcan gata să erupă. Nu știu ce pregătire interioară și-a făcut artista pentru a se transpune, chiar și episodic, în patru personaje complet diferite. A reușit cu prisosință să ne convingă fără a folosi alte argumente amenințătoare precum pumnalul de la jartiera lui Lady Macbeth.

Vlad Gălățianu (Petruchio, Hamlet, Launcelot, Othello) este un curajos! Oare cât de mult a meditat pentru a face față provocării? Patru personaje diferite, fie și numai fragmente, dar mult, mult de simțit, de exprimat și de transmis sălii. Dar nu este singur; mai are personaje cu care să-și împartășască dramele pentru un vis mai bun. Ne-a convins în Othello fără să se înnegrească pe față! În fond totul s-a petrecut în mintea lui după o beție pe cinste. 

 Nuami Dinescu (Catarina) o scorpie care a trecut pe la stomatolog; acesta i-a „extras” toți colții și toată răutatea. Este o dezavantajată. Regizorul a distribuit-o în rolul unui singur personaj. Un fel de „mijlocaș la grămadă” în rugby, cel care atenuează toate relele scăpate de atacanți sau de fundași. Fiind obligată să „pledeze” în permanență pentru bine și pentru înțelegere spectatorul ar putea să o ignore în comparație cu celalți din distribuție care își măsoară puterile cu mai multe personaje.

Aș pune punct gândurilor mele aici. Dar mă frământă două gânduri.

Claudiu Romilă să vedem filmul - știu că ai scenariul gata.

De revenit și de re-admirat totul!

​